Acum ce să zic, să vedem ce ne rezervă zilele următoare. Nu știu de ce ar trebui să mă tem mai întâi, de febra care poate să apară la leucocite așa de mici, de sângerări care sunt asociate minitrombocitelor, de toate riscurile presupuse de transfuzii, ș.a.m.d. Am mai trecut prin perioade asemănătoare, le vom face față, deși cred că sunt cele mai proaste rezultate la blood count din cele efectuate în cadrul chimioterapiei. Adică până azi măcar unul din parametri era bun sau la limitâ, acum e jale.

Tusea mea a fost intimidată de ordinul de evacuare și de bombardamentul cu medicamente și a plecat. Ceea ce e bine, având în vedere leucocitele de mai sus.

La mine s-a instalat o tuse zornăitoare pe care o tratez de la primele simptome. I-am dat termen de evacuare, ca în instanță. Dacă nu mă părăseșe definitiv, o voi duce la doctor. Nu vreau să mă gândesc la povestea mea de dragoste cu pneumonia, care, într-un exces de zel, m-a vizitat de trei ori în cursul unui an de zile…

În rest, făcând un bilanț, Andu are de recuperat niște kilograme care joacă leapșa cu el, ba le pierde, ba le câștigă, ba le pierde din nou, iar eu ceva odihnă, pentru că nopțile trecute au fost împărțite în jumătăți de oră, aceasta fiind unitatea de timp rezonabilă pe care disperarea mea o acorda fiecărei verificări de temperatură.

Aaa, și încă ceva, Andu face din nou glume bune, proaste, nu contează, important e că le face. Simțul umorului e un aliat de nădejde!

Temperatura a urcat din nou, au alternat perioadele în care îi era ba frig, ba cald. Frisoanele lui s-au clonat și mi-au agresat starea de veghe.

A fost atâta agitație, atâtea persoane care veneau, plecau, încât aveam sentimentul că cineva a apăsat butonul de REPEDE ÎNAINTE, mărind viteza de derulare a filmului.

Astăzi ar fi trebuit să plecăm, fiind ultima zi de tratament, dar mai rămânem. Teoretic, ne dau drumul dacă avem 24 ore fără febră…

În România, îmi construisem niște ochelari, pe care îi scoteam când lucrurile nu erau frumoase și care aveau calitatea magică de a face viața nu roz, așa cum e zicala, ci lila, pentru că așa voiam eu. I-am luat cu mine pretutindeni, dar zilele acestea, în spital, se pare că i-am pierdut. Sper să-i găsesc sau să am putere să construiesc alții.

Întrevederea a fost destul de scurtă deoarece eram așteptați la numărătoare în Kinder Klinik. Deși Andrei era absolut sigur că vom avea parte de o altă amânare, leucocitele, trobocitele și hemoglobina ne-au arătat cât de competitive pot fi atunci când sunt rugate frumos să crească.

Așa că am început în forță blocul 5, iar astăzi ne putem lăuda cu o zi frumușică, în care Andu nu prea a păpat, cred că s-a pricopsit cu un indicator pe retină, un mare INTERZIS la mâncare cât stă în spital, indiferent de cum se simte. L-am lăsat să se hrănească cu glumele și buna-dispoziție împărțite cu medicii și asistentele…

Am întrebat medicii dacă putem face ceva pentru a îmbunătăți valorile analizelor, gândind, așa, la modul stupid al încercării mării cu degetul, că poate scurtăm perioadele de amânare. Nu putem în nici un fel, organismul lui Andrei dictează ritmul. Așa că suntem convocați marți, la o nouă numărătoare. Dacă leucocitele sunt antrenate bine și se înmulțesc corespunzător, vom începe blocul 5 (care apropo, trebuia început pe 3 mai).

Andrei se simte bine, mănâncă fără negocieri, dorme ca un urs și dacă n-ar fi durerile de coloană, chiar am putea face un bilanț pozitiv zilnic. Avem un soare calm în suflet si răbdare.

Aceasta este varianta scurta a povestii. Cuvintele au fost mai multe. Medicii s-au aratat incantati de faptul ca dimensiunile tumorilor sunt mai mici fata de cum aratau in ultimele RMN-uri efectuate la INI. Este dovada ca acestea raspund la tratament si ca ne aflam pe drumul cel bun. Ei ar fi fost multumiti si cu stagnarea tumorilor….

Asa ca sarbatorim prima trimitere la podea a “adversarului”. Stim ca meciul e lung, solicitant si inegal, dar acum, cu asemenea vesti, avem un chef de luptaaaaaaaaaaaaaaaa…

La numărătoarea de vineri au ieșit 890 leucocite, 8000 trombocite și 8,6 hemoglobina. Cădere liberă, pe scurt…. Aceasta a fost motivația introducerii trombocitelor, pe care Andrei nu le-a rejectat, adică nu a făcut febră, alergie sau alte simptome.

RMN-ul la coloană a durat o oră și jumătate, adică mult, incredibil de mult față de 40 minute cât a durat primul, făcut la București. Am avut, ca de fiecare dată cănd intrăm în camera cu aparatul care imită sunetele mitralierei, flash-backuri cu disperarea din ianuarie, cu care căutam răspunsuri în ochii impenetrbili ai medicilor, care urmăreau imaginile de pe monitor cu interes, de parcă rula cel mai palpitant film. Atunci nu am găsit răspunsuri, iar vineri nici nu i-am mai privit prin geamul care despărțea camerele. Ce rost avea, răspunsurile noastre vin miercuri, ziua marelui adevăr…

Ni s- atras atenția că în acest week-end Andu poate avea febră, din cauza leucocitelor mici. Am replicat că am avut 490 leucocite fără febră și mi s-a răspuns zâmbind că am fost norocoși… Am zâmbit înapoi, gata să spun ceea ce s-a și întâmplat dealtfel, că vom avea din nou noroc. Eu contam pe forțele proaspete care veneau sâmbată cu avionul din România. Familia reunită e cea mai mare sperietoare a febrei!